Dacă față de acceptarea oficială a faptului că piramidele de
pe fundul oceanelor, din Bosnia sau de pe planeta Marte au fost construite de
fiinţe inteligente, există încă în mediul academic o mare rezervă pe motiv că
acestea ar putea fi doar anumite formațiuni geologice naturale ceva mai ieşite
din comun, există însă şi o serie de artefacte foarte incomode pentru concepția
convențională a istoriei, pentru că în cazul lor nu se mai poate spune că sunt
de origine naturală şi întâmplătoare. Aceste obiecte ce denotă fără nicio
îndoială un foarte avansat nivel tehnologic, care provin din perioade extrem de
îndepărtate din trecutul omenirii, răstoarnă în mod evident versiunea oficial
acceptată a istoriei! În parte pentru că nu le pot explica, dar nu numai,
susţinătorii liniei oficiale promovate de „elita” francmasonică mondială,
preferă fie să evite să vorbească despre ele, fie să le minimalizeze
importanța, iar uneori chiar să şteargă pur şi simplu dovezile existenței lor.
Cu toate acestea, pentru orice minte lucidă şi lipsită de prejudecăți, este clar
ca lumina zilei că pe Pământ au existat cândva civilizații foarte avansate, ale
căror urme mai transpar încă până la noi, şi că Pământul a fost vizitat de
fiinţe venite din cosmos.
Un prim exemplu de asemenea artefact este harta lui Piri Reis. În anul 1929, în palatul Topkapi din Istanbul, a fost descoperită o veche hartă ce a aparţinut amiralului Piri Reis, comandantul suprem al marinei otomane în secolul XVI. Ceea ce este senzaţional la această hartă este faptul că ea este extraordinar de exactă atât în ceea ce priveşte contururile tuturor continentelor, cât şi în evidențierea caracteristicilor topografice din interiorul acestora. Mai mult, pe această hartă sunt figurate detalii de cartografiere ale Antarcticii, care a fost descoperită de exploratori abia în 1818, la 300 de ani după moartea lui Piri Reis…
Ceea ce este încă şi mai uimitor este faptul că în proporţie de 98% acest continent se află sub o calotă glaciară veche de zeci de mii de ani (după unele referiri ştiinţifice e vorba chiar de milioane de ani), care are o grosime de peste 1 kilometru! Ei bine, abia în anul 1958 teritoriul de sub această calotă glaciară a putut fi investigat prin intermediul metodelor nou apărute la acea vreme, bazate pe unde radar. Datele obţinute au confirmat în totalitate reprezentările de pe harta amiralului turc! În plus, contururile continentelor prezintă o curbură-alungire, care iniţial a fost pusă pe seama unor erori ale hărţilor amiralului. După obţinerea primelor imagini din satelit – care au fost realizate de la o înălţime de 80-100 km –, s-a constatat însă că aceste imagini ale continentelor arată totuşi exact ca în hărţile lui Piri Reis…
Cel mai probabil hărțile amiralului turc sunt doar reproduceri după anumite originale despre care nu putem decât să deducem că au existat. Aşadar, cine sunt cei care au făcut o hartă atât de exactă a Antarcticii pentru perioada când ea nu era acoperită de gheață? Este imposibil să ne aşteptăm la aceasta de la nişte rudimentari oameni preistorici. Sunt mult prea multe detalii uimitor de precise ca să acceptăm posibilitatea că aceste hărți au fost confecționate doar din pură fantezie sau din întâmplare. Nivelul cunoştinţelor pe care le cuprind, pur şi simplu nu se încadrează în nicio perioadă ce aparţine consemnărilor istoriei convenţionale.
„Maşinăria de la Antikythera” este un alt exemplu de realizare antică neverosimil de avansată faţă de cadrul istoric convenţional. Acest mecanism sofisticat ce se află la Muzeul Naţional de Arheologie din Atena, are o vechime de peste 2000 de ani. Dispozitivul a fost descoperit în anul 1900 pe fundul Mării Egee de către culegătorii de bureți în epava unui vas scufundat, lângă o insulă numită Antikythera. Ceea ce au găsit ei era de fapt o cutie confecționată din aliaje metalice, a cărei destinație le-a fost de neînțeles. Această cutie a stat timp de 50 de ani la muzeul din Atena fără ca nimeni să înțeleagă ce reprezintă. Abia în anul 1950 ea a fost scanată cu raze X şi s-a constatat astfel că se compune dintr-o placă de bronz gravată cu cercuri şi inscripţii astronomice, pe care sunt fixate 20 de roţi dinţate foarte fine, interconectate, câteva ace mobile protejate prin tocuri de bronz pe care sunt gravate formule matematice, un mecanism selectiv diferenţial, câteva plăcuţe gradate şi o roată cu coroană dinţată aflată în legătură cu un arbore cilindric plasat într-o latură a aparatului. Acesta este nici mai mult nici mai puțin decât un computer mecanic, ba chiar unul foarte sofisticat! Acest aparat conține literalmente mai multe dispozitive şi mecanisme interconectate decât un ceas elveţian modern. Cadranele indică mişcările şi poziţiile corecte ale Soarelui, Lunii şi tuturor planetelor, chiar şi pe cea a lui Pluto, care a fost descoperită însă în civilizaţia „modernă” abia în anul 1930. Cercetările realizate au arătat că acest dispozitiv era destinat să aibă două utilizări. Prima era aceea de instrument astronomic şi sistem de navigaţie pentru indicarea exactă a unei poziţii geografice. A doua se pare că era aceea de realizare a unor complexe şi eficiente predicţii astrologice rezultate din alinierea planetelor! După ştiinţa din zilele noastre, în acea perioadă de dinaintea erei noastre, nu doar grecii antici, dar nimeni în cultura pământeană nu ştia nici măcar faptul că Terra se roteşte în jurul
Un prim exemplu de asemenea artefact este harta lui Piri Reis. În anul 1929, în palatul Topkapi din Istanbul, a fost descoperită o veche hartă ce a aparţinut amiralului Piri Reis, comandantul suprem al marinei otomane în secolul XVI. Ceea ce este senzaţional la această hartă este faptul că ea este extraordinar de exactă atât în ceea ce priveşte contururile tuturor continentelor, cât şi în evidențierea caracteristicilor topografice din interiorul acestora. Mai mult, pe această hartă sunt figurate detalii de cartografiere ale Antarcticii, care a fost descoperită de exploratori abia în 1818, la 300 de ani după moartea lui Piri Reis…
Ceea ce este încă şi mai uimitor este faptul că în proporţie de 98% acest continent se află sub o calotă glaciară veche de zeci de mii de ani (după unele referiri ştiinţifice e vorba chiar de milioane de ani), care are o grosime de peste 1 kilometru! Ei bine, abia în anul 1958 teritoriul de sub această calotă glaciară a putut fi investigat prin intermediul metodelor nou apărute la acea vreme, bazate pe unde radar. Datele obţinute au confirmat în totalitate reprezentările de pe harta amiralului turc! În plus, contururile continentelor prezintă o curbură-alungire, care iniţial a fost pusă pe seama unor erori ale hărţilor amiralului. După obţinerea primelor imagini din satelit – care au fost realizate de la o înălţime de 80-100 km –, s-a constatat însă că aceste imagini ale continentelor arată totuşi exact ca în hărţile lui Piri Reis…
Cel mai probabil hărțile amiralului turc sunt doar reproduceri după anumite originale despre care nu putem decât să deducem că au existat. Aşadar, cine sunt cei care au făcut o hartă atât de exactă a Antarcticii pentru perioada când ea nu era acoperită de gheață? Este imposibil să ne aşteptăm la aceasta de la nişte rudimentari oameni preistorici. Sunt mult prea multe detalii uimitor de precise ca să acceptăm posibilitatea că aceste hărți au fost confecționate doar din pură fantezie sau din întâmplare. Nivelul cunoştinţelor pe care le cuprind, pur şi simplu nu se încadrează în nicio perioadă ce aparţine consemnărilor istoriei convenţionale.
„Maşinăria de la Antikythera” este un alt exemplu de realizare antică neverosimil de avansată faţă de cadrul istoric convenţional. Acest mecanism sofisticat ce se află la Muzeul Naţional de Arheologie din Atena, are o vechime de peste 2000 de ani. Dispozitivul a fost descoperit în anul 1900 pe fundul Mării Egee de către culegătorii de bureți în epava unui vas scufundat, lângă o insulă numită Antikythera. Ceea ce au găsit ei era de fapt o cutie confecționată din aliaje metalice, a cărei destinație le-a fost de neînțeles. Această cutie a stat timp de 50 de ani la muzeul din Atena fără ca nimeni să înțeleagă ce reprezintă. Abia în anul 1950 ea a fost scanată cu raze X şi s-a constatat astfel că se compune dintr-o placă de bronz gravată cu cercuri şi inscripţii astronomice, pe care sunt fixate 20 de roţi dinţate foarte fine, interconectate, câteva ace mobile protejate prin tocuri de bronz pe care sunt gravate formule matematice, un mecanism selectiv diferenţial, câteva plăcuţe gradate şi o roată cu coroană dinţată aflată în legătură cu un arbore cilindric plasat într-o latură a aparatului. Acesta este nici mai mult nici mai puțin decât un computer mecanic, ba chiar unul foarte sofisticat! Acest aparat conține literalmente mai multe dispozitive şi mecanisme interconectate decât un ceas elveţian modern. Cadranele indică mişcările şi poziţiile corecte ale Soarelui, Lunii şi tuturor planetelor, chiar şi pe cea a lui Pluto, care a fost descoperită însă în civilizaţia „modernă” abia în anul 1930. Cercetările realizate au arătat că acest dispozitiv era destinat să aibă două utilizări. Prima era aceea de instrument astronomic şi sistem de navigaţie pentru indicarea exactă a unei poziţii geografice. A doua se pare că era aceea de realizare a unor complexe şi eficiente predicţii astrologice rezultate din alinierea planetelor! După ştiinţa din zilele noastre, în acea perioadă de dinaintea erei noastre, nu doar grecii antici, dar nimeni în cultura pământeană nu ştia nici măcar faptul că Terra se roteşte în jurul
Aşadar, cine a putut
crea acest mecanism? În 1950, când arheologii au examinat pentru prima dată
acest obiect, au declarat că nu este posibil ca grecii antici să fi realizat un
aparat atât de complex. Câțiva dintre ei au făcut chiar o analogie foarte
sugestivă şi plină de umor, spunând că această descoperire este ca şi cum ar fi
găsit un avion cu reacție în mormântul lui Tutankamon.
Faimoasele cranii de cristal sunt şi ele un exemplu
de realizare tehnică uimitoare. Acestea au fost descoperite la începutul
secolului trecut în America de Sud, în zonele asociate cu civilizaţia Maya
(Mexic şi insulele Belize şi Honduras). Cel mai faimos craniu de cristal, ce
cântăreşte aproximativ 5 kilograme, este cunoscut sub numele de „craniul
Mitchell-Hedges”, după numele exploratorului britanic care afirmă că l-a
descoperit între ruinele unui templu mayaş din Lubaantun, în anul 1924. Uimitor
la aceste cranii de cristal, ce reproduc cu fidelitate caracteristicile unui
craniu uman, este faptul că sunt realizate cu o foarte mare fineţe, însă
materialul din care au fost sculptate este extrem de dur şi foarte dificil de
prelucrat. În plus, aceste cranii au unele proprietăți uimitoare. Cum au reuşit
mayaşii în urmă cu cel puțin 1000 de ani să realizeze aceste adevărate
capodopere tehnice? Dincolo de teoriile şi speculațiile care au fost lansate cu
privire la proveniența acestor artefacte, obiectele înseşi continuă să-i
uimească pe oamenii de ştiință care le-au analizat.
Astfel, în anul 1970, craniul Mitchell-Hedges a fost analizat la laboratoarele Hewlett-Packard din Santa Clara, California. După efectuarea unor analize computerizate, conducătorul acestor studii, Frank Dorland, a apreciat că din punct de vedere ştiinţific şi tehnic acesta este realizat la un grad de precizie „revoltător”, printr-o tehnică necunoscută astăzi, pe care nici cel mai talentat sculptor sau inginer din zilele noastre nu o poate egala. Cercetătorii au descoperit că aceste cranii au fost realizate fiecare din câte o singură bucată de cristal, ce a fost şlefuit perpendicular pe axa naturală a acestuia. Este important să menţionăm că toţi sculptorii moderni evită să facă acest lucru pentru că ei ştiu că aceasta ar expune în mod aproape sigur cristalul respectiv la sfărâmare. Aceasta este valabil chiar şi în cazul folosirii tehnologiei ultramoderne de şlefuire şi chiar a laserelor. Şeful catedrei de cristalografie şi mineralogie de la Universitatea din Pasadena, John Rowen, a explicat faptul că „Un cristal creşte pe trei planuri diferite de-a lungul unor axe cristalografice. În funcţie de unghiul în care se află aceste planuri se formeaza fețele pietrei. Dacă un cristal e prelucrat în sens invers axelor sale, materialul se sparge pur şi simplu în bucăți foarte mici. Ţinând cont de mijloacele tehnice existente astăzi, e imposibil de realizat aşa ceva”.
Cu o duritate de 7 pe scara Mohs, cristalul din care este confecţionat craniul Mitchell-Hedges ar fi fost imposibil de sculptat în lipsa unor unelte dure facute din diamant sau rubin, necunoscute însă pe vremea mayaşilor. Specialiştii în prelucrarea cristalelor afirmă că felul în care au fost tăiate aceste obiecte este atipic şi este aproape imposibil ca ele să fi fost realizate de mâna unui om. În plus, testele efectuate asupra suprafeţei acestor cranii au evidenţiat că nu există aproape niciun fel de urmă (fie ea şi microscopică) de şlefuire.
Un alt fapt, cu totul neobişnuit, este acela că temperatura craniului de cristal rămâne neschimbată, indiferent de temperatura mediului ambiant. De asemenea, s-a constatat că aceste cranii creează o senzaţie hipnotică atunci când sunt privite în orbite. Ele emană o aură colorată, iar ocazional emană chiar şi mirosuri sau sunete. Proprietățile optice ale craniilor sunt, de asemenea, uluitoare, lumina focalizându-se dinspre ceafă către orbite. Unui sculptor din ziua de astăzi i-ar fi imposibil să creeze acest efect în lipsa realizării prealabile a unui model 3D al sculpturii, pe care să-l urmeze apoi, la micrometru, în manoperă.
În tradiţia mayaşă se afirmă că aceste cranii de cristal au cea mai înaltă frecvență de vibraţie posibilă pentru un obiect din planul fizic şi că în timpurile străvechi au fost îngropate 13 cranii de cristal în anumite locuri secrete din întreaga lume. Mayaşii susţin că aceste cranii de cristal reprezintă de fapt un fel de memorii uriaşe, în ele fiind înmagazinate cantităţi impresionante de informaţii esențiale pentru umanitate. Acestea vor fi reactivate la momentul potrivit, în viitorul foarte apropiat, atunci când toate cele 13 cranii vor fi adunate la un loc, generând o transformare majoră a nivelului de conştiinţă în întreaga lume. Până acum se pare că au fost găsite şapte dintre aceste cranii. IBM a confirmat capacităţile uriaşe de stocare de informaţii a cristalelor de cuarţ (pot stoca milioane de gigabiţi), astfel că orice cristal de cuarţ sau craniu de cristal ar putea stoca mai multă informaţie decât orice calculator din ziua de azi.
Una dintre cele mai elocvente dovezi a faptului că istoria planetei conţine evenimente ce nu se înscriu nicidecum în linia clasică este existenţa triburilor Dropa şi Ham. În anul 1938, un profesor universitar de arheologie din Beijing, pe nume Chi Pu Tei, a realizat împreună cu studenții săi o expediție într-una dintre cele mai inospitaliere zone din lume, situată la aproape 650 de km de cea mai apropiată aşezare umană, în munţii Bayan Kara-Ula, la frontiera dintre China şi Tibet. Scopul expediţiei era acela de a studia un sistem de peşteri interconectate despre care existau informaţii că ar fi fost sculptate artificial. În apropierea acelor peşteri locuiau două triburi neobişnuite, numite Dropa şi respectiv Ham, având împreună aproximativ 3000 de membri, dar care nu aveau caracteristicile niciunei alte populaţii din China sau Tibet. În interiorul peşterilor a fost descoperit un şir ordonat de sute de morminte, ce conțineau schelete complet neobişnuite, ale unor fiinţe umanoide de aproximativ 1,30 metri înălțime, cu oase fragile, dar cu o capacitate craniană foarte mare, de cca 2500 cm cubi. Prin metoda carbon 14, vechimea acestor schelete a fost estimată la minim 12.000 de ani. Pe pereții peşterilor, având aceeaşi vechime, au fost descoperite anumite desene care reprezintă Soarele, Luna, dar şi câteva zeci de stele, între care sunt trasate anumite linii punctiforme. Cea mai uimitoare descoperire a fost însă aceea a peste 700 de discuri de granit, având aproximativ 25 cm diametru şi 6 cm grosime. Pe suprafața lor discurile aveau gravate anumite şanţuri foarte fine, care descriau o spirală ce mergea de la centru către periferie. La o analiză mai atentă, folosind o lupă puternică, se putea constata că de fapt respectivele şanţuri erau şiruri de hieroglife ale unui limbaj complet necunoscut. O parte dintre discuri au fost date Uniunii Sovietice, iar restul au fost duse la Beijing pentru a fi analizate. În urma analizelor efectuate, s-a constatat că discurile au o vechime de 11-12.000 de ani, iar materialul din care erau făcute nu era o simplă piatră, ci un fel de material electromagnetic, având în compoziție 40% cobalt şi 8% aluminiu. Puse în contact cu o sursă de energie electrică, ele intrau într-un ritm oscilatoriu surprinzător de mare. Chiar dacă lucrurile erau deja uimitoare până în acest moment, surpriza cea mai mare a venit abia după efortul laborios pe care un alt cercetător din Beijing, doctorul Tsum Um Nui, l-a depus pentru a traduce inscripţiile microscopice de pe discuri. Ele indicau faptul că în urmă cu 12.000 de ani, o navă spaţială de pe o planetă îndepărtată s-a prăbuşit în acea zonă şi nu a mai fost posibilă repararea navei. Ca urmare, fiinţele din spaţiu au ajuns să convieţuiască cu oamenii locului. Aceasta poate să explice caracteristicile stranii ale triburilor Dropa şi Ham, care nu pot fi încadrate în nicio rasă umană terestră. Statura lor nu depăşeşte 1,30 metri, sunt fiinţe fragile, cu orbitele foarte mari şi o capacitate a cutiei craniene cu 100 cm3 mai mare decât media rasei Homo Sapiens. Analizele sanguine au relevat faptul că sângele lor nu poate fi nici el încadrat în vreo grupă sanguină cunoscută.
Deşi rezultatele acestor cercetări erau foarte clare, Academia de Preistorie din Beijing a interzis publicarea lor sub pretextul de a nu provoca un şoc în societate. Totul a fost trecut sub tăcere de către guvernul chinez, orice referiri sau probe materiale au fost interzise accesului public, iar astăzi nici măcar identitățile celor implicați în această descoperire nu mai pot fi verificate. O singură ştire referitoare la acest subiect a mai apărut totuşi în anul 1995, fiind însă „amputată” de aspectele cele mai extraordinare. Autoritaţile chineze confirmau descoperirea unui trib necunoscut în regiunea Sichuan, la câteva sute de kilometri distanţă de masivul Bayan Kara-Ula, din care făceau parte circa 120 de indivizi, care nu depăşeau înălţimea de 1,15 metri. Accesul străinilor în zonă a fost însă complet interzis. În aceste condiții, acum, din punct de vedere oficial, se consideră că neobişnuitele caracteristici ale acelor omuleţi şi discurile misterioase nu au fost de fapt decât o simplă ficțiune.
Totuşi, cele câteva fotografii ale discurilor care au scăpat de cenzura drastică impusă de autorităţi, precum şi mărturiile mai multora dintre cei implicaţi sunt foarte semnificative şi totodată suficiente pentru a ne convinge că trecutul planetei noastre este plin de mistere şi departe de istoria cuminte ce ne este servită.
Un alt exemplu ce sfidează dogmele istoriei este capodopera metalurgică din India numită „stâlpul lui Ashoka”.
Stâlpul lui Ashoka se află în curtea unui templu din New Delhi (India), în fața unei porți monumentale în stil arab. Cu o vechime de circa 1600 de ani, acest stâlp are o înălţime de aproximativ şapte metri, (fiind înfipt 93 de cm în pământ), un diametru de 42 de cm la bază şi 32 cm la vârf, iar greutatea sa este de 6 tone, conform datelor publicate în revista belgiană Inforespace. Stâlpul este turnat dintr-o singură forjă, ceea ce pentru dimensiunile sale foarte mari reprezintă deja un indiciu al metalurgiei avansate. Ceea ce a făcut însă ca acest stâlp să devină faimos în întreaga lume este faptul că el nu a ruginit absolut deloc de-a lungul timpului, în ciuda umezelii foarte ridicate din India. Aliajul din care este realizat are o compoziţie extrem de complexă, ce îl face să nu poată fi erodat nici măcar de către poluarea acidă…
Publicistul francez Jaques Scornaux a prezentat un studiu metalurgic de specialitate ce concluzionează că „Trebuie să ne explicăm inalterabilitatea acestui material numai printr-o puritate excepţională, a cărei realizare este inaccesibilă celei mai avansate tehnici pe care o avem astăzi”. Cu toate acestea, enigma stâlpului nu este încă nici pe departe rezolvată, întrucât analizele metalurgice au arătat că materialul stâlpului are totuşi o eterogenitate neaşteptat de mare: carbon 0,15 %, fosfor 0,18 %, siliciu, cupru, nichel în doze infime, dar şi oxizi de fier, care ar fi putut – conform ştiinţei noastre – să conducă inevitabil la amplificarea reacţiilor de oxidare.
Cine şi cum a construit acest stâlp de fier, într-un mod pe care tehnologia actuală nu îl poate reproduce? Am fi putut crede că indienii de acum 1600 de ani abia descoperiseră metalurgia… Însă conform anumitor analize realizate la Universitatea Hyderabad, precum şi la Institutul Srimaharshi din India, se pare chiar că tradiției vedice nu-i era străină nanotehnologia!
Nevoiţi să ofere totuşi o explicaţie convenţională, oficialii spun că, nici mai mult nici mai puţin, stâlpul a fost mereu uns cu ulei în cadrul repetatelor ritualuri, ceea ce l-ar fi ferit de rugină! Această explicaţie este cel puţin hilară, mai ales dacă avem în vedere că stâlpul respectiv nu a fost nici integral şi nici permanent acoperit cu ulei în cei peste 1600 de ani de când se află amplasat acolo, iar pe de altă parte, dispozitivele contemporane ce conţin fier şi lucrează mereu în baie de ulei sunt departe de a se bucura de o asemenea fiabilitate. Interesant este că atât în India cât şi în Nepal există încă numeroase alte obiecte de cult care au aceeaşi enigmatică proprietate de a nu oxida absolut deloc.
Stâlpul lui Asoka, deşi a fost ceva mai mult mediatizat, nu este singurul exemplu de acest gen. Au mai fost descoperite – aşa cum vom vedea în articolul viitor – obiecte foarte complexe de metal ce sunt cu mult mai vechi şi mai enigmatice decât acest stâlp. Vechimea acestor obiecte a fost estimată la sute de mii sau chiar milioane de ani, în perioade când conform istoriei oficiale pe Pământ nu exista viaţă inteligentă, iar omul nici măcar nu apăruse.
Astfel, în anul 1970, craniul Mitchell-Hedges a fost analizat la laboratoarele Hewlett-Packard din Santa Clara, California. După efectuarea unor analize computerizate, conducătorul acestor studii, Frank Dorland, a apreciat că din punct de vedere ştiinţific şi tehnic acesta este realizat la un grad de precizie „revoltător”, printr-o tehnică necunoscută astăzi, pe care nici cel mai talentat sculptor sau inginer din zilele noastre nu o poate egala. Cercetătorii au descoperit că aceste cranii au fost realizate fiecare din câte o singură bucată de cristal, ce a fost şlefuit perpendicular pe axa naturală a acestuia. Este important să menţionăm că toţi sculptorii moderni evită să facă acest lucru pentru că ei ştiu că aceasta ar expune în mod aproape sigur cristalul respectiv la sfărâmare. Aceasta este valabil chiar şi în cazul folosirii tehnologiei ultramoderne de şlefuire şi chiar a laserelor. Şeful catedrei de cristalografie şi mineralogie de la Universitatea din Pasadena, John Rowen, a explicat faptul că „Un cristal creşte pe trei planuri diferite de-a lungul unor axe cristalografice. În funcţie de unghiul în care se află aceste planuri se formeaza fețele pietrei. Dacă un cristal e prelucrat în sens invers axelor sale, materialul se sparge pur şi simplu în bucăți foarte mici. Ţinând cont de mijloacele tehnice existente astăzi, e imposibil de realizat aşa ceva”.
Cu o duritate de 7 pe scara Mohs, cristalul din care este confecţionat craniul Mitchell-Hedges ar fi fost imposibil de sculptat în lipsa unor unelte dure facute din diamant sau rubin, necunoscute însă pe vremea mayaşilor. Specialiştii în prelucrarea cristalelor afirmă că felul în care au fost tăiate aceste obiecte este atipic şi este aproape imposibil ca ele să fi fost realizate de mâna unui om. În plus, testele efectuate asupra suprafeţei acestor cranii au evidenţiat că nu există aproape niciun fel de urmă (fie ea şi microscopică) de şlefuire.
Un alt fapt, cu totul neobişnuit, este acela că temperatura craniului de cristal rămâne neschimbată, indiferent de temperatura mediului ambiant. De asemenea, s-a constatat că aceste cranii creează o senzaţie hipnotică atunci când sunt privite în orbite. Ele emană o aură colorată, iar ocazional emană chiar şi mirosuri sau sunete. Proprietățile optice ale craniilor sunt, de asemenea, uluitoare, lumina focalizându-se dinspre ceafă către orbite. Unui sculptor din ziua de astăzi i-ar fi imposibil să creeze acest efect în lipsa realizării prealabile a unui model 3D al sculpturii, pe care să-l urmeze apoi, la micrometru, în manoperă.
În tradiţia mayaşă se afirmă că aceste cranii de cristal au cea mai înaltă frecvență de vibraţie posibilă pentru un obiect din planul fizic şi că în timpurile străvechi au fost îngropate 13 cranii de cristal în anumite locuri secrete din întreaga lume. Mayaşii susţin că aceste cranii de cristal reprezintă de fapt un fel de memorii uriaşe, în ele fiind înmagazinate cantităţi impresionante de informaţii esențiale pentru umanitate. Acestea vor fi reactivate la momentul potrivit, în viitorul foarte apropiat, atunci când toate cele 13 cranii vor fi adunate la un loc, generând o transformare majoră a nivelului de conştiinţă în întreaga lume. Până acum se pare că au fost găsite şapte dintre aceste cranii. IBM a confirmat capacităţile uriaşe de stocare de informaţii a cristalelor de cuarţ (pot stoca milioane de gigabiţi), astfel că orice cristal de cuarţ sau craniu de cristal ar putea stoca mai multă informaţie decât orice calculator din ziua de azi.
Una dintre cele mai elocvente dovezi a faptului că istoria planetei conţine evenimente ce nu se înscriu nicidecum în linia clasică este existenţa triburilor Dropa şi Ham. În anul 1938, un profesor universitar de arheologie din Beijing, pe nume Chi Pu Tei, a realizat împreună cu studenții săi o expediție într-una dintre cele mai inospitaliere zone din lume, situată la aproape 650 de km de cea mai apropiată aşezare umană, în munţii Bayan Kara-Ula, la frontiera dintre China şi Tibet. Scopul expediţiei era acela de a studia un sistem de peşteri interconectate despre care existau informaţii că ar fi fost sculptate artificial. În apropierea acelor peşteri locuiau două triburi neobişnuite, numite Dropa şi respectiv Ham, având împreună aproximativ 3000 de membri, dar care nu aveau caracteristicile niciunei alte populaţii din China sau Tibet. În interiorul peşterilor a fost descoperit un şir ordonat de sute de morminte, ce conțineau schelete complet neobişnuite, ale unor fiinţe umanoide de aproximativ 1,30 metri înălțime, cu oase fragile, dar cu o capacitate craniană foarte mare, de cca 2500 cm cubi. Prin metoda carbon 14, vechimea acestor schelete a fost estimată la minim 12.000 de ani. Pe pereții peşterilor, având aceeaşi vechime, au fost descoperite anumite desene care reprezintă Soarele, Luna, dar şi câteva zeci de stele, între care sunt trasate anumite linii punctiforme. Cea mai uimitoare descoperire a fost însă aceea a peste 700 de discuri de granit, având aproximativ 25 cm diametru şi 6 cm grosime. Pe suprafața lor discurile aveau gravate anumite şanţuri foarte fine, care descriau o spirală ce mergea de la centru către periferie. La o analiză mai atentă, folosind o lupă puternică, se putea constata că de fapt respectivele şanţuri erau şiruri de hieroglife ale unui limbaj complet necunoscut. O parte dintre discuri au fost date Uniunii Sovietice, iar restul au fost duse la Beijing pentru a fi analizate. În urma analizelor efectuate, s-a constatat că discurile au o vechime de 11-12.000 de ani, iar materialul din care erau făcute nu era o simplă piatră, ci un fel de material electromagnetic, având în compoziție 40% cobalt şi 8% aluminiu. Puse în contact cu o sursă de energie electrică, ele intrau într-un ritm oscilatoriu surprinzător de mare. Chiar dacă lucrurile erau deja uimitoare până în acest moment, surpriza cea mai mare a venit abia după efortul laborios pe care un alt cercetător din Beijing, doctorul Tsum Um Nui, l-a depus pentru a traduce inscripţiile microscopice de pe discuri. Ele indicau faptul că în urmă cu 12.000 de ani, o navă spaţială de pe o planetă îndepărtată s-a prăbuşit în acea zonă şi nu a mai fost posibilă repararea navei. Ca urmare, fiinţele din spaţiu au ajuns să convieţuiască cu oamenii locului. Aceasta poate să explice caracteristicile stranii ale triburilor Dropa şi Ham, care nu pot fi încadrate în nicio rasă umană terestră. Statura lor nu depăşeşte 1,30 metri, sunt fiinţe fragile, cu orbitele foarte mari şi o capacitate a cutiei craniene cu 100 cm3 mai mare decât media rasei Homo Sapiens. Analizele sanguine au relevat faptul că sângele lor nu poate fi nici el încadrat în vreo grupă sanguină cunoscută.
Deşi rezultatele acestor cercetări erau foarte clare, Academia de Preistorie din Beijing a interzis publicarea lor sub pretextul de a nu provoca un şoc în societate. Totul a fost trecut sub tăcere de către guvernul chinez, orice referiri sau probe materiale au fost interzise accesului public, iar astăzi nici măcar identitățile celor implicați în această descoperire nu mai pot fi verificate. O singură ştire referitoare la acest subiect a mai apărut totuşi în anul 1995, fiind însă „amputată” de aspectele cele mai extraordinare. Autoritaţile chineze confirmau descoperirea unui trib necunoscut în regiunea Sichuan, la câteva sute de kilometri distanţă de masivul Bayan Kara-Ula, din care făceau parte circa 120 de indivizi, care nu depăşeau înălţimea de 1,15 metri. Accesul străinilor în zonă a fost însă complet interzis. În aceste condiții, acum, din punct de vedere oficial, se consideră că neobişnuitele caracteristici ale acelor omuleţi şi discurile misterioase nu au fost de fapt decât o simplă ficțiune.
Totuşi, cele câteva fotografii ale discurilor care au scăpat de cenzura drastică impusă de autorităţi, precum şi mărturiile mai multora dintre cei implicaţi sunt foarte semnificative şi totodată suficiente pentru a ne convinge că trecutul planetei noastre este plin de mistere şi departe de istoria cuminte ce ne este servită.
Un alt exemplu ce sfidează dogmele istoriei este capodopera metalurgică din India numită „stâlpul lui Ashoka”.
Stâlpul lui Ashoka se află în curtea unui templu din New Delhi (India), în fața unei porți monumentale în stil arab. Cu o vechime de circa 1600 de ani, acest stâlp are o înălţime de aproximativ şapte metri, (fiind înfipt 93 de cm în pământ), un diametru de 42 de cm la bază şi 32 cm la vârf, iar greutatea sa este de 6 tone, conform datelor publicate în revista belgiană Inforespace. Stâlpul este turnat dintr-o singură forjă, ceea ce pentru dimensiunile sale foarte mari reprezintă deja un indiciu al metalurgiei avansate. Ceea ce a făcut însă ca acest stâlp să devină faimos în întreaga lume este faptul că el nu a ruginit absolut deloc de-a lungul timpului, în ciuda umezelii foarte ridicate din India. Aliajul din care este realizat are o compoziţie extrem de complexă, ce îl face să nu poată fi erodat nici măcar de către poluarea acidă…
Publicistul francez Jaques Scornaux a prezentat un studiu metalurgic de specialitate ce concluzionează că „Trebuie să ne explicăm inalterabilitatea acestui material numai printr-o puritate excepţională, a cărei realizare este inaccesibilă celei mai avansate tehnici pe care o avem astăzi”. Cu toate acestea, enigma stâlpului nu este încă nici pe departe rezolvată, întrucât analizele metalurgice au arătat că materialul stâlpului are totuşi o eterogenitate neaşteptat de mare: carbon 0,15 %, fosfor 0,18 %, siliciu, cupru, nichel în doze infime, dar şi oxizi de fier, care ar fi putut – conform ştiinţei noastre – să conducă inevitabil la amplificarea reacţiilor de oxidare.
Cine şi cum a construit acest stâlp de fier, într-un mod pe care tehnologia actuală nu îl poate reproduce? Am fi putut crede că indienii de acum 1600 de ani abia descoperiseră metalurgia… Însă conform anumitor analize realizate la Universitatea Hyderabad, precum şi la Institutul Srimaharshi din India, se pare chiar că tradiției vedice nu-i era străină nanotehnologia!
Nevoiţi să ofere totuşi o explicaţie convenţională, oficialii spun că, nici mai mult nici mai puţin, stâlpul a fost mereu uns cu ulei în cadrul repetatelor ritualuri, ceea ce l-ar fi ferit de rugină! Această explicaţie este cel puţin hilară, mai ales dacă avem în vedere că stâlpul respectiv nu a fost nici integral şi nici permanent acoperit cu ulei în cei peste 1600 de ani de când se află amplasat acolo, iar pe de altă parte, dispozitivele contemporane ce conţin fier şi lucrează mereu în baie de ulei sunt departe de a se bucura de o asemenea fiabilitate. Interesant este că atât în India cât şi în Nepal există încă numeroase alte obiecte de cult care au aceeaşi enigmatică proprietate de a nu oxida absolut deloc.
Stâlpul lui Asoka, deşi a fost ceva mai mult mediatizat, nu este singurul exemplu de acest gen. Au mai fost descoperite – aşa cum vom vedea în articolul viitor – obiecte foarte complexe de metal ce sunt cu mult mai vechi şi mai enigmatice decât acest stâlp. Vechimea acestor obiecte a fost estimată la sute de mii sau chiar milioane de ani, în perioade când conform istoriei oficiale pe Pământ nu exista viaţă inteligentă, iar omul nici măcar nu apăruse.
15 noiembrie 2012
Am
putea să ne aşteptăm ca în faţa acestor descoperiri extraordinare (la
care ne-am referit în articolul anterior) a unor gigantice structuri
piramidale ce se află prezente în foarte multe locuri de pe planeta
noastră, inclusiv pe fundul unor oceane, comunitatea ştiinţifică a
arheologilor precum şi mass-media să manifeste o puternică reacţie de
mobilizare în vederea continuării cercetărilor. 
Aceasta
este opinia mai multor cercetători sinceri care, în entuziasmul lor de a
împărtăşi tuturor descoperirile pe care le-au făcut, s-au lovit de
zidul tăcerii şi al ignorării, pe care o stranie şi îndârjită conducere
ascunsă îl impune. Nu putem vorbi despre istoria reală a omenirii, fără
să ne întrebăm la tot pasul cum este posibil ca lucruri atât de
uimitoare şi de semnificative să rămână de atât de mult timp aproape
complet necunoscute maselor de oameni. Cei care au urmărit să-i
sensibilizeze şi pe ceilalţi semeni ai lor asupra faptului că sunt
menţinuţi în mod intenţionat într-o cumplită ignoranţă, au fost acuzaţi
că propagă periculoase teorii ale conspiraţiei. Nu este foarte dificil
să constatăm că toţi cei care au dorit să dezvăluie aceste realităţi
esenţiale pentru umanitate au fost sistematic ridiculizaţi şi
marginalizaţi de către „elita specialiştilor”. 
Vălul
tăcerii stă aşternut deocamdată şi asupra altor descoperiri
senzaţionale ce ar putea pune istoria omenirii într-o cu totul altă
lumină. Corelat cu piramidele prezentate anterior este semnificativ să
prezentăm în continuare şi alte patru structuri piramidale, care de
această dată sunt de aproape zece ori mai înalte decât piramida lui
Keops din Egipt. Alături de ele se află un chip asemănător Sfinxului
egiptean, dar care priveşte spre cer, având 500 metri înălţime şi 1500
metri diametru. Acest ansamblu a fost fotografiat pe planeta Marte în
anul 1972 de către sonda spaţială automată Mariner 9, în zona numită
Cydonia Region. La data de 31 iulie 1976, sondele spaţiale americane
Viking 1 şi Viking 2 au ajuns apoi şi ele, una după alta, în apropierea
acestui ansamblu şi au realizat fotografii de la o înălţime de 1500 km
(înălţime mai mică decât cea de la care au fost realizate anterior
clişee de către sonda Mariner 9), din diferite unghiuri.
Aici
trebuie să facem o clarificare foarte importantă, care se referă la
aspecte esenţiale mult mai recente ale istoriei, dar care sunt aproape
complet necunoscute majorităţii oamenilor. Este deja destul de evident
pentru cei mai mulţi dintre noi faptul că informaţiile care ni se oferă
prin sistemul mass-media oficial reprezintă de obicei doar un aspect
absolut superficial al realităţii, doar cel pe care deţinătorii acelui
mijloc media doresc să îl arate publicului, în conformitate cu anumite
interese. Acest fapt este cu atât mai mult valabil în cazul aspectelor
fundamentale care ar putea trezi marea masă a populaţiei din somnul
conştiinţei şi al sclaviei tehnologice în care este menţinută. Ca un
exemplu, am putea să constatăm că este cu totul naiv să credem că din
anul 1969, când s-a realizat (oficial) prima aselenizare a cosmonauţilor
de la NASA, programele spaţiale cu oameni la bord nu au mai făcut
aproape niciun progres semnificativ. Tot ceea ce ni s-a mai spus de
atunci în această direcţie este că singurele acţiuni întreprinse pe
această linie au fost doar alte câteva aselenizări ale misiunilor Apollo
între anii 1969 şi 1972, în care au mai pus piciorul pe Lună încă 12
astronauţi, ocazie cu care au mai fost plasate pe solul selenar alte
şase steaguri simbolice şi că de atunci s-au mai trimis doar sonde
spaţiale automate (de exemplu satelitul LROC în 2009) care să verifice
din când în când dacă a mai apărut ceva nou pe acolo. Dacă însă ne
gândim – ca într-o logică paralelă – că din punctul de vedere al
tehnologiei accesibile populaţiei obişnuite, în 43 de ani s-a realizat
un salt aproape exploziv de la nivelul din anul 1969 al magnetofoanelor
şi al televizoarelor alb-negru, la nivelul microprocesoarelor extrem de
performante din zilele noastre, putem fi absolut siguri că s-au făcut
progrese tehnologice uriaşe şi în domeniul navelor spaţiale. Şi totuşi,
dacă ar fi să ne luăm după informările oficiale, constatăm că (aparent)
nimic foarte semnificativ nu s-a mai produs în legătură cu explorările
spaţiale, ceea ce – dacă suntem suficient de lucizi – este foarte greu
de crezut. 
Această
grupare de indivizi lipsiţi de scrupule, ce a cuprins ca o caracatiţă
malefică întreaga omenire, este de fapt secta satanică a francmasoneriei
mondiale, cea care cheamă în mod insidios, prin politicienii săi
zeloși, toate țările la înfăptuirea unei „Noi Ordini Mondiale”. Prin
cercetările sale secrete, această grupare a francmasoneriei a ajuns la
concluzia că viaţa de pe Pământ ar putea fi ameninţată de anumite
pericole, cum ar fi escaladarea extremă a poluării, încălzirea globală,
furtunile solare, distrugerea stratului de ozon din atmosferă şi, nu în
ultimul rând, suprapopularea. Ca urmare, în unele dintre operaţiunile
lor secrete, reprezentanţii acestei „elite” au stabilit un număr de
măsuri numite „alternative” prin care să fie protejaţi în primul rând ei
înşişi, „aleşii iluminaţi”. În consecință, o structură a acestui grup,
numită Majestic 12, a elaborat un număr de trei asemenea
„alternative” de acțiune prin care, în viziunea lor aberantă, aceste
probleme ar fi (doar pentru ei, fără să le pese de restul populaţiei),
rezolvate. 
Planul lor nu s-a oprit însă aici şi ei au considerat că, dacă nici Alternativa 2 nu ar fi de ajuns, atunci – conform planurilor numite Alternativa 3
– au decis să realizeze baze pe planeta Marte, unde să se retragă dacă
securitatea lor ar fi amenințată. Chiar dacă aceste planuri pot să pară
de domeniul ştiinţifico-fantastic, există o serie întreagă de dovezi
care arată că realizarea acestor baze pe planeta Marte
nu numai că este posibilă, dar ele deja au fost realizate de mai bine de
50 de ani! Pentru a putea aborda de acest subiect, este semnificativ să
menţionăm că există multe dovezi şi mărturii care atestă faptul că în
timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, naziştii reuşiseră să
construiască nave de zbor extrem de performante, numite Haunebu, ce
puteau atinge dimensiuni de peste o sută de metri în diametru şi care
aveau o foarte mare autonomie de zbor.
Vă
oferim în continuare un alt material video, care se constituie a fi o
prezentare sintetică şi echilibrată a documentarului din 1977, cât şi a
proiectelor secrete ale NASA pentru planeta Marte. Aşa cum veţi putea
viziona în acest material, conform mai multor mărturii semnificative, se
pare că Alternativa 3 este acum mult dincolo de
stadiul teoriilor, fiind deja pusă în aplicare într-un mod extrem de
avansat tehnologic. Aflăm astfel, prin mărturia fizicianului Henry
Deacon, că în ceea ce priveşte nivelul tehnologiei care este folosită de
către membrii elitei complexului militaro-industrial în proiectele
secrete, acest nivel se situează cu zeci de ani înaintea principiilor
acceptate de fizica actuală. Henry Deacon, un fost angajat al NASA,
actualmente membru al grupului Project Camelot (din care fac
parte mai mulţi oameni de ştiinţă eminenţi, ce au curajul să iasă din
convenţiile menținute artificial în cadrul ştiinţei oficiale) afirmă că
nivelul tehnologic la care se lucrează în acele black projects
(proiecte secrete) se află dincolo de credinţele, experienţele şi
imaginaţia multor fizicieni din domeniul public. De exemplu, conform
mărturiei şi informaţiilor sale, tehnologia folosită pentru deplasările
pe distanţe foarte lungi implică acum anumite portaluri energetice,
cunoscute şi sub numele de „găuri de vierme”, care reprezintă o
conexiune extrem de rapidă (ca o scurtătură) între două puncte
îndepărtate din spaţiul cosmic. Orice altceva, spune Henry Deacon, pur
şi simplu nu are rost, este ineficient. Deacon dezvăluie faptul că au
fost create astfel de tuneluri de legătură între Pământ şi Marte, ce pot
realiza foarte rapid legătura dintre cele două planete, indiferent unde
s-ar afla acestea pe orbitele lor.
