(ultima parte)
(Carte dictată de
Domnul prin channeling lui Jakob Lorber)
3 – Animalele de pe Lună
La fel ca şi pe Pământ,
pe Lună există numeroase specii şi categorii de animale (evident, vorbim despre
partea nevăzută a satelitului), care trăiesc în aer, pe sol sau în apă.
 |
| Jakob Lorber |
Aşa cum am mai
precizat, acolo nu există decât un singur animal domesticit, pe care-l putem
numi oaia lunară. Toate celelalte sunt sălbatice.Corpul unei oi lunare arata ca
un cilindru (un sac plin cu făină), susţinut de patru picioare nu mai lungi de
20 de cm., şi terminate cu copite. Capul aduce cu cel al oii pământene şi este
lung de cca 6o de cm.şi înalt de cca 15 cm.Urechile îi sunt lungi şi asemănatoare
cu ale unui măgar de la noi. In frunte are un corn, cu mai multe protuberanţe
ascuţite, cât degetul de lungi, şi orientate în toate direcţiile.Coada seamănă
cu cea a unui leu, şi se termină cu un smoc de păr. Culoarea lânii este albă şi
are fineţea şi aspectul lânii oii pământene.
Utilitatea
acestui animal pentru cei de pe lună este extrem de mare. Laptele, bogat în
substanţe nutritive, şi de culoare aurie, este un aliment de bază.
Toate articolele
de îmbrăcămine sunt confecţionate exclusiv din lâna acestui animal, şi constă
dintr-o cămaşă şi o haină, similar croite pentru ambele sexe. Acolo nu se poate
vorbi în nici un fel de modă ci de nişte obiecte care-i ajută să supravieţuiască.
In plus, acest
animal, aproape providenţial şi salvator, este utilizat la aratul solului
(plugul fiind cornul acestuia). In aceste scrijelituri ale solului, oamenii
seamănă seminţele plantelor rădăcinoase care vor creşte şi vor produce fructul într-o
singură zi lunară (14 zile pământene).
Oile trăiesc cca
10 ani tereştri, iar după ce mor, pielea este jupuită şi folosită ca pătură în
locuinţa subterană. Carnea nu este consumată de om ci depusă pe un muşuroi de
insecte, asemănătoare furnicilor. După devorarea cărnii de către furnici,
oamenii iau oasele şi cornul, şi îşi confecţionează diverse unelte.
Inafara oilor, pe
Lună mai există două rase de animale remarcabile : maimuţa cu bot şi trei
picioare, şi maimuţa săltăreaţă, care sare într-un singur picior. Capul maimuţei
seamănă cu cel al unei maimuţe pământene, cu diferenţa că gura este aşezată pe
verticală, pe jumatate din lungimea gâtului. Picioarele din faţă seamănă cu
labele unei maimuţe pământene, dar piciorul din spate aduce mai degrabă cu
trompa unui elefant, având lungimea la contracţie de 20 de cm. şi ajungand până
la 6 metri, la extensie.Explicaţia acestei forme ciudate de animal rezidă în
condiţiile climatice şi relieful lunar. In timpul unei zile lunare (28 zile pământeşti),
suprafaţa astrului este acoperită mai întâi de un strat gros de zăpadă, care se
topeşte apoi, în urmatoarele 7 zile, după care urmează o perioadă de caniculă.
Animalul respiră
aer atmosferic şi trebuie, deci, să-şi ţină capul deasupra apei sau zăpezii.
Pentru a face acest lucru, el este ajutat de acel picior extensibil.
Hrana maimuţelor este asigurată prin prinderea unor păsări nocturne asemănătoare
liliecilor. Tehnica de prindere este curioasă şi extrem de simplă : în
timpul nopţii maimuţa ţine gura larg deschisă care va fi repede populată de
lilieci în căutarea unui adăpost călduros.
Când zăpada începe
să se topească, apa acoperă suprafeţe întinse de sol, nivelul apei atingand caţiva
metri. Si de data aceasta, piciorul extensibil ajută maimuţa să nu se înece şi
să traverseze apele adânci. Pe timpul caniculei, maimuţele preferă să-şi ţina
corpul imersat în apă, numai capul rămânând deasupra.
Existenţa acestui
picior extensibil nu le stânjeneşte deloc în deplasări căci, în mod automat ele
reglază convenabil lungimea piciorului. Pe uscat, maimuţa se deplasează prin
alungirea repetata a piciorului din spate, apoi, agăţându-se cu labele din faţă
de ceva, îşi retrage piciorul s.a. Deplasarea se face în general pentru a se
muta de la un lac secat de secetă la altul în care se mai gaseşte apă.
Am spus ca
noaptea se hrăneşte cu lilieci ; ziua însă prinde nişte raci zburători,
asemănători cu rădaşca de pe la noi.
Maimuţă săltăreaţă
are, aşa cum am spus, un singur picior care este mult mai elastic decât la cea
cu trei picioare. Deplasarea se face prin salturi, animalul având însuşirea de a
se autocomprima. In poziţia comprimat, ea seamănă cu o felie de pâine căzută pe
sol. Când se hotărăşte să se deplaseze, piciorul se dilată brusc la o distanţă
de cca 3 m, ceea ce-i permite să facă un salt impresionant, de 4-6 m înalţime,
distanţă parcursă dintr-un singur salt fiind de până la 14 m.Viteza imprimată în
aceste salturi este suficient de mare ca să-i permită să captureze din zbor
orice pasăre aflată pe traiectorie. Aceste animale trăiesc pe câmpiile lunare, şi
nu vin decât rareori în contact cu oamenii de acolo, care traiesc în cavrnle
din munţi. In aceşti munţi pot fi întâlnite multe păsărele de dimensiunea unei
vrăbii, sau mai mici (cât o muscă).
Apele conţin
multe specii de peşti, viermi şi raci.O specie mai ciudată este ,, mingea
albastră’’, fără echivalent pe Pământ. Această minge se poate divide în două
jumătăţi legate între ele printr-un muşchi scurt. Interstiţiul dintre cele doua
părţi reprezintă capcana în care-şi prind prada formata în special din viermii
care plutesc pe apă. Marimea acestor vieţuitoare este comparabilă cu ce a unui
pepene având însuşirea că noaptea emană o lumină foarte puternică dând luciului
de apă al râurilor şi lacurilor o emanaţie luminoasă, de o strălucire aparte.
4 – Suprafaţa Lunii.
Dacă privim prin
telescop acest satelit, vom putea observa o suprafaţă destul de neregulată, cu
aspect muntos. La suprafată nu există apă, iar proeminenţele muntoase nu sunt
aranjate radial în jurul unei formaţiuni centrale sau în lanţuri muntoase, ca
pe Pământ. Ele alcătuiesc formaţiuni inelare, pe zone mai mari sau mai mici.
Există şi câteva
zone muntoase cu orientare radială, dar acestea nu reprezintă decât o punte între
mai multe formaţiuni inelare de mici dimensiuni. Micile coline inelare au de
multe ori în centru cratere circulare. Ici şi colo există formaţiuni stâncoase
care înconjoară zone mai întinse, care pot ajunge până la 375 km şi în care
există, deasemenea, coline inelare mai mari sau mai mici.
La ce folosesc
aceste formaţiuni aflate pe suprafaţa nelocuită a Lunii ? Credeţi cumva că
ele au acea distribuţie la întâmplare ? Vă înşelaţi caci ele reprezintă
receptori pentru energia magnetică primită de la Pământ. La amplasarea lor s-a ţinut
cont de distribuţia cea mai potrivită pentru absorţia optimă a acestui fluid.
Micile cratere
servesc acumularii magnetismului Pământului iar distribuţia lor ţine cont de
valorile necesar a fi retrimise spre Pământ în anumite zone, în anumite
perioade şi în anumite căntităţi.
Numai aparent
suprafaţa lunii se poate crede a fi haotică. Cavitaţile circulare de pe partea
vazută a astrului servesc şi reţinerii aerului atmosferic (despre care se crede
ca nu poate există), la fel cum cavitaţile Pământului reţin apa. De unde
provine însă acest aer ? Din aceeaşi sursă din care se serveste şi Pământul :
marele depozit cosmic, umplut de-a pururi cu eter si lumina. Când partea
vizibilă a Lunii este întunecată, aceste cavităţi se umplu cu aer atmosferic.
La răsăritul soarelui pe Luna, lumina
solară determină apariţia unor precipitaţii abundente sub forma de rouă care se
adună şi formează şuvoaie de apă în înteriorul astrului şi care merg să
alimenteze cursul izvoarelor care străbat corpul lunii şi ajung în partea
nevazută de pe Pământ.
In micile bazine
de apă sublunare care se formează se regasesc acele spirite care doresc să
progreseze, după ce au fost salvate din primul nivel al iadului de spiritele
mai pure ale cerului. Aceste spirite au un corp de consistenţa aerului.
Consistenţa asta aşa fină le permite acelor spirite sa vadă atât în lumea fizică
cât şi în cea spirituală.
La început ele
prefară să trăiască în zonele mai întunecate şi mai adânci ale corpului ceresc.
Dupa ce progresează, corpul lor devine încă şi mai uşor şi începe să se ridice
la suprafaţă, în marea lor majoritate cantonându-se în jurul bazinelor mari
atmosferice ale Lunii.
De pe Pământ se
pot observa două puncte mai luminoase pe suprafaţa Lunii. Cel mai luminos punct
este reperabil în zona sudică iar cel mai puţin luminos, în zona de nord.
Aceste doua puncte luminoase de pe Lună sunt cele două Centre de Salvare. Ele
au exact rolul de far pentru sufletele care vin de pe Pământ (via Nirvana) dar
care nu se vor încarna în oameni lunari.
Punctul nordic,
mai puţin luminos, serveşte acelor spirite care nu au putut fi vindecate de ataşamentele
lor lumeşti (în viaţa pământeană pe care au avut-o) şi care urmează ca, după un
stagiu, să se întrupeze în corpul unui om lunar. După părăsirea acelui corp,
ele vor fi din nou reintegrate ca spirite în bazinele atmosferice din regiunea
de nord a părţii vizibile a Lunii, după care, se vor îndrepta lent (pe măsura
evoluţiei) către Centrul Sudic de Salvare.
Această călătorie
nu este deloc uşoară sau rapidă, aşa cum ne-am putea imagina, ştiind că este
vorba de sprite fără corp fzic, material. Pentru a putea face un pas înainte,
un asemenea spirit trebuie sa moară mai întâi în bazinul în care se află iniţial,
la fel cum un om moare pe Pământ.
Această moarte
este mai mult sau mai puţin dureroasa căci este totdeauna însoţită de un
sentiment de teamă de necunoscut, de anihilare eternă. Este aproape aceeaşi
teamă pe care o resimt mai toţi oamenii înainte de moarte.
Dacă ţinem cont că
un spirit trebuie să avanseze din bazin în bazin şi că sunt câteva mii de
bazine, în fiecare rămânâd între o lună şi un an de zile (lunare), ne putem
imagina cam care este viteza de înaintare. Si în prezent, mai există încă
spirite de pe vremea lui Avraam care nu şi-au încheiat nici trei sferturi din călătorie.
Iata de ce,
atunci când ne traim vieţile pe Pământ trebuie să o facem în aşa fel încât să
evitam ca după părăsirea corpului fizic să ajungem pe satelitul acestuia. Si
aceasta se poate face numai trăind în iubirea de Dumnezeu şi în respectul faţă
de creaţia divină, deci şi de aproapele nostru.
Acolo ajung cu
precădere cei care sunt obsedaţi de bogăţiile materiale şi dau cu tifla evoluţiei
spirituale, considerând problema ca pe una care nu-i priveşte, ea fiind, îşi spun
ei, o emanaţie a unor minţi bolnave.
(Bibliografie :
cartea PĂMÂNTUL ŞI LUNA, aut. Jakob Lorber, ed.Vydia, 2003)
- Sfârşit -
Pentru
conformitate
(C.M.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu